Aici, in spatiul acesta incarcat de umanitate, suntem doar noi, cei care oferim iubire, prin gestul nostru donator, dincolo de cuvinte, fara sa ne gandim la actul in sine, ci traind plenar ceea ce ne reprezinta ca oameni si ca fiinte divine (parte a unui Intreg). Aici, putem vorbi asa cum simtim sau cum traim, despre boala si despre Dumnezeu, despre tragedia unui parinte sau despre suferinta unui copil, aici suntem noi insine, singuri si impreuna deopotriva.
Avem voie sa radem fericiti pentru o batalie cu boala castigata, asa cum avem voie sa plangem pentru SUFERINTA unui bebelus care inca nu stie sa rosteasca realitatea haina pe care o traieste si avem voie sa plangem pentru drama incomensurabila a unei proaspete mamici si pentru tragedia tatalui aruncat in degringolada rezolvarii situatiilor limita in care a fost introdus fiul sau.
Punem in prezentul acesta, intr-un exercitiu de proiectie, amanunte din viata viitoare a lui Mina, pe care le asez eu insami, cu voia voastra, intr-o poveste colorata, vie si eminamente frumoasa! Il vad/vedem infruntand boala, il vad vindecat, crescand, il vad/vedem invatand, il vad/vedem casatorindu-se si il vad/vedem bucurandu-se cu inima de copii, ai sai si ai altora, si de viata, cu toate aceste detalii presarate prin EA.
Povestea aceasta este povestea vindecarii tale, Mina Alexandru, pe care o vor citi copiii si nepotii tai si oricine va dori sa povesteasca experienta ta, mai departe.
L-am intalnit, pe Mina, la el acasa, manca, asezat in scaunul lui de bebelus, ciorbita si, mai apoi, tocanita de pui. M-a privit atent, ca un om mare si mi-a zambit, ca intr-un soi de recunoastere (metafizica -dar hai sa nu folosesc cuvinte complicate):
- Heeei, ce faci, ai venit? ( Parca m-au intrebat ochii lui).
Da, Mina, am venit in casa ta si in viata ta: eu sau acesti zeci de mii de romani care vor simti si vor putea sa te ajute saptamana aceasta „cat un miracol”, totuna!
Doi ani ai fost asteptat, Mina! Doi ani in care mama si tata au consultat sumedenie de medici care sa le spuna ca sunt apti, fizic, psihic, sufleteste sa te aduca pe lume!
In urma cu un an, un test de sarcina, pozitiv, a semanat iubire si bucurie pentru tine, in fiecare celula din trup si din sufletul parintilor tai.
O lege nescrisa a vietii asteia spune, insa, ca bucuria, ca sa fie intreaga, trebuie, mai intai sa treaca prin restriste!
Mici hemoragii, inexplicabile clinic la inceput, au umbrit lunile de sarcina ale mamei tale. A fost atentionata de medici ca s-ar putea sa piarda sarcina cu tine.
- Daca veti pierde sarcina, inseamna ca fatul nu este suficient de puternic si organismul dumneavoastra tinde sa-l expulzeze!
- Daca voi pierde sarcina, ma gandesc ca asa a vrut Dumnezeu! Dar nu va fi cazul, copilul meu vrea sa traiasca.
Mama ta i-a facut, atunci, o promisiune lui Dumnezeu:
- Doamne, daca acest copil se va naste si va fi sanatos se va numi Mina, dupa Sfantul Mare Mucenic al tau, Mina!
Sarcina cu tine a fost atent urmarita de doi medici. Primul dintre acestia ti-a lasat, sa-l pomenesti cu inima, numele sau: Alexandru (dr. Alexandru Dinu). Mama ta a facut toate testele de sarcina cunoscute si recomandate de medici, inclusiv amniocenteza. Pentru ca apareau aceste sangerari si pentru ca toate cele 39 de saptamani au fost insotite de contractii, mamica ta a stat lipita de patul de spital, sub perfuzii cu diferite medicamente, 24 de ore din 24, 20 saptamani. Isi contabiliza cantitatea de apa ingerata, astfel incat sa nu fie necesar sa se deplaseze la toaleta mai mult de doua ori pe zi. De asemenea, a tinut o dieta stricta.
Tu, Mina, dragul meu, n-ai prea fost mangaiat cat ai stat in burtica mamei, pentru ca orice atingere determina aparitia contractiilor, nocive in stadiul acela de viata intrauterina a ta.
Din pricina acestor contractii, medicii credeau ca, in orice moment se va declansa nasterea. Mama ta, NU si NU!
- Doamna, nasteti! Astea sunt contractii de nastere!
- Nu, doamna asistenta/doctor, nu nasc. O sa vedeti!
La 38 de saptamani, te dezvoltasei ca un puiut aflat la 36 de saptamani intrauterine. Trebuia sa rezisti cel putin inca doua saptamani in spatiul acela caldut si lichid, din burtica mamei.
S-a luat hotararea de catre mai marii spitalului CFR 2 sa te nasti intr-o zi luni, 4 octombrie 2010, spre nemultumirea mamicii tale care s-a gandit ca n-ar fi chiar in regula interventia aceasta in destinul tau.
I-ai prins gandul si te-ai nascut, voluntar, declansand contractiile benefice, contractiile nasterii taman in noaptea de 3 spre 4 octombrie 2010. Dimineata, aproape de ora 7 a.m., mamica ta, deja anesteziata a mai apucat sa spuna doctorului, un detaliu pe care nu si-l mai aminteste, inainte sa „adoarma”:
- Indiferent ce mi se intampla, macar salvati-l pe cel mic!
O infectie intraspitaliceasca, contractata in cele cinci luni de internare, a cauzat prelungirea stationarii voastre in spital, pentru ca tu sa „dai gata” cura de antibiotic.
Dupa fericirea aparitiei tale fizice pe lume, a venit anxietatea pricinuita de frica mamei de a nu ti se intampla ceva rau. O teama aproape viscerala. Pentru ca nu ai avut o pozitie confortabila si corecta intrauterin, te-ai nascut cu muschii contractati de la gat in jos, pe partea dreapta a corpului. Asa se face ca dragul nostru Mina, ai facut, la scurt timp dupa nastere, zilnic, noua luni de kinetoterapie.
Ai avut program strict de „de toate”: program pe masa, program de parc, program de baita, de kineto, de joaca s.a.m.d.. Baita era si este si acum obiectul activitatii speciale a taticului tau.
El n-a observat, prea prins de relatia dintre voi in timpul baitei, o modificare a conformatiei tale abdominale. S-a intamplat ca, intr-o zi de la jumatatea lui decembrie a anului trecut, mamica sa fie cea care sa te imbaieze seara, inainte de culcare: te-a masat si a observat ca partea abdominala inferioara dreapta parea sa fie mai tare si mai proeminenta decat cea stanga si descoperirea aceasta a facut ca a doua zi, dimineata, sa ajungeti toti trei la camera de garda a Spitalului „Victor Gomoiu”. Jumatate de ora mai tarziu va aflati in drum spre un alt spital, ales intuitiv, ca si directie, intr-o intersectie semaforizata: stanga spre Budimex, dreapta spre Grigore Alexandrescu. In gandul mamei tale se infiripase ideea ca ai fi bolnav de cancer. A tremurat de teama, tot drumul catre urmatorul spital.
O doctorita tanara te-a consultat cu atentie si le-a si dat parintilor tai o informatie care, desi corecta, le-a impietrit inima de frica:
- Este o formatiune crescuta la rinichi! Mergem la ecograf!
La ecograf, s-au strans pe langa tine trei doctorite; s-au chemat una pe cealalta, nevenindu-le sa creada ceea ce era vizibil pe monitor.
Una dintre ele, a iesit din incapere, spunand:
- Stiti ce! Eu nu mai vreau sa vad chestii de-astea, de sarbatori!
Celelalte doua femei au facut schimb de termeni medicali de neinteles pentru mamica ta. Apoi, au privit-o cu compasiune si i-au spus ca urmeaza un drum lung atat pentru tine, Mina, cat si pentru ea si pentru tatal tau, pentru ca formatiunea de la rinichi era o tumora problematica, posibil maligna.
- Doamna doctor, va rog, spuneti-mi sa inteleg si eu, despre ce este vorba?
- Cancer.
Un cuvant pe care nu trebuie sa-l auda nici o mama si nu trebuie sa-l traiasca nici un copil! Dar tu, Mina, l-ai auzit limpede si il traiesti, in continuare. Si stii, doar, ca este temporar!
Mamica a iesit cu tine pe hol, te-a asezat, in siguranta, in bratele tatalui tau si a inceput sa se invarta, in cerc. Nu a putut sa articuleze nici un cuvant; multe clipe, nu a auzit intrebarea repetata a tatalui tau:
- Ce este, ce are? Ce-a spus doamna doctor?
- Are cancer.
- Nu se poate!
- Ba da.
Aveai un an si doua luni si era 22 decembrie 2011.
Ai auzit, Mina, stiu sigur ca ai auzit si ai inteles cu sufletul tau, tot ceea ce s-a discutat atunci si in toate zilele care au urmat, in preajma ta.
Ai fost internat, impreuna cu mama, pentru ca nu trebuia ignorat riscul de hemoragie interna: tumora avea 13 cm si o greutate de 600 grame.
Dupa evaluarea postcomputer tomograf, solutia propusa de medici, pentru salvarea ta, a fost cea chirurgicala. Urma sa suporti o asemenea operatie, de rezectie a rinichiului drept – cel pe care se fixase tumora; medicii iti lasau, in siguranta, rinichiul stang.
Imediat, dupa sarbatori (cu numele), pe 27 decembrie, ai fost operat de doamna doctor Toli Patrancus. Operatia a fost reusita: rezectia rinichiului a dus si la inlaturarea unor ganglioni.
Experienta postoperatorie a fost crunta, pentru tine! Au fost patru zile de chin, imposibil de descris in cuvinte! Erai legat de maini si de picioare ca sa nu te misti si plangeai neostoit, de durere. Ai plans pana cand glasul tau s-a pierdut intr-un geamat sfarsit si sfasietor pentru mamica ta. Doar ea avea voie sa te viziteze la terapie intensiva, de patru ori pe zi, cate 15 minute. Iti canta, ca sa te adoarma si sa uiti de durere!
Apoi, n-ai mai vrut sa adormi! Credeai ca daca vei adormi, iti vei pierde mama! Stiai, din experienta, ca atunci cand te vei trezi, te vei gasi singur, printre tuburi si aparate, in voia durerii. Dupa ce ai scapat de tuburi, n-ai mai lasat-o pe mamica ta sa plece de langa tine! Treceau 24 de ore fara ca macar sa mearga la toaleta! N-a mancat, n-a baut lichide timp de o saptamana, numai ca sa te aline.
Pe 3 ianuarie 2012, v-ati mutat la Spitalul Budimex, internati fiind pe sectia oncologie. Amandoi ati patruns, nepregatiti, intr-o lume, o alta lume, aproape nepamanteana: copii, ca si tine, mai mari, fara podoaba capilara, cocosati de atata durere, slabi, trasi la fata, sleiti de atata chimioterapie sau/si radioterapie.
Ati intalnit copii luptatori, optimisti si mamici intarite de suferinta si stabile, dar si mamici, aidoma mamei tale, darmate fizic si psihic, care nu mananca, nu dorm, nu isi gasesc linistea, NU TRAIESC!
Mamica ta s-a temut ca o sa-si piarda caldura materna, pentru ca din parinte, in universul acesta al durerii, devii ingrijitor, nu mai stii cum si ce sa comunici! Sa nu o crezi Mina, este doar prea speriata de toate aceste schimbari si de tot ceea ce tu esti obligat sa suporti!
Hm, da, ceea ce traiesti de doua luni incoace este tare greu, dragul nostru viteaz! Si mai stiu ca a fost un moment cand totul, toata framantarea si durerea aceasta au fost peste puterile tale de omulet abia sosit in viata!
Intr-o zi de ianuarie, a trebuit ca o asistenta sa-ti introduca un alt cateter, in venele tale zburatacite, topite de agentul chimio. Ai resimtit durerea ca pe o pedeapsa, o pedeapsa crunta! In cele din urma, de mila ta, medicul a decis sa fii anesteziat!
Taticul tau v-a insotit pana la etajul unde se afla salonul vostru, v-a salutat si a plecat. Ai apucat sa-l vezi indepartandu-se si in clipa aceea ai decis ca cineva trebuie sa te asculte, cineva, incepand cu mama ta, trebuie sa inteleaga ca nu mai vrei si nu mai poti! Ti-ai infipt manutele tale ranite in gatul celei care nu incerca sa te salveze din toata aceasta suferinta, atroce si pentru un adult, daramite pentru un ghemotoc ca tine! Da, ai stans-o de gat si ai palmuit-o! Zdravan! In gestul tau pusesei toata furia si durerea din tine si din lume, stranse laolalta!
Ai stat apoi, abatut, ca un om mare, pe pat si ai plans nestavilit, minute in sir. Mamica ta a inteles, in sfarsit!
- Mi-am dat seama cata spaima si cata durere se ascunde in sufletul acestui copil! Eu, mama lui, ajunsesem sa reprezint pentru el un om insensibil, care il lasa la voia celor care ii „fac rau”! Branulele ii erau schimbate aproape in fiecare zi si pentru ca suferinta lui era extrema (nu-i gaseau venele minute de-a randul), nu ma lasau sa stau cu el! Umblam ca libelula ametita, pe holuri. Am luat tone de medicamente ca sa rezist!
Medicii ti-au gasit 3 diagnostice consecutive: mai intai nefroblastom, o forma mai usoara de cancer, care era deja tratata citostatic. In opinia lor, urmai sa te vindeci relativ usor, slava Domnului!
Ca un traznet vine, apoi, rezultatul anatomopatologic de la „Grigore Alexandrescu”: nu e nefroblastom, este tumora sarcomatoasa.
- Vestile sunt mult mai proaste decat anticipasem! Le-a comunicat domnul doctor Scurtu, parintilor tai!
- Repetam si aici analiza, sa verifice diagnosticul si patologii nostri!
Concluzia ulterioara a fost ca tu, Mina, dragul nostru, suferi de sarcom renal cu celule clare.
O ora mai tarziu, dupa aflarea vestii, mamei tale i-au amortit mainile si picioarele, apoi a avut dureri la nivelul inimii si a facut febra. A inceput sa inghita pastile pentru toate aceste simptome. A fost trimisa acasa, de medici si ai ramas in grija taticului tau. N-a fost capabila sa stea departe de tine, asa ca a treia zi a fost internata si ea alaturi de tine, intr-un alt salon alaturat si perfuzata. A avut grija de mamica ta Lavinia, o fetita de 8 ani, proptita intr-o carja. Veneai sa o vizitezi, lipaind in fata taticului tau.
Oof, draga Mina, stim ca dupa tratamentul cu citostatice, ti se schimba gustul si devine amar sau metalic, asa ca, de fiecare data, refuzi sa mananci sau sa bei apa! Iti amintesti cine te-a determinat sa bei apa? Da, da, pui mic, David Vinturis (l-am luat si pe el in grija noastra!), colegul tau de suferinta cu suflet mare, ca si tine, te-a indemnat sa bei apa, pentru ca, stia si el, iti facea bine! S-a tinut cu biberonul dupa tine pana cand l-ai crezut pe cuvant si ai baut, finalmente, spre mirarea si bucuria mamicilor voastre! Si el e doar cu un an mai mare decat tine! Pesemne ca il iubesti la fel de mult cat te iubeste el pe tine!
- Cand s-au revazut, dupa o mica despartire, s-au luat de mana si au inceput sa alerge fericiti, David asteptand transfuzia de sange! Am inceput sa plangem amandoua! – ne povesteste intamplarea mamica ta.
(…)
Esti langa noi, in bucatarie, cum altcumva, decat cu biberonul cu apa in gura!
Am uitat sa-ti povestesc despre ultimul diagnostic, pus postbiopsie de medicii de la Spitalul „Victor Babes”: sarcom mezoblastic congenital, care nu exclude diagnosticul de nefroblastom.
Cat am vorbit si povestit cu mamica ta (taticul tau a facut, in acest rastimp, o sumedenie de drumuri la diferite institutii ca sa pregateasca plecarea voastra de a doua zi, in Germania), tu ai fost „voinicul” catinel al casei. Greu sa reuseasca omul sa te fotografieze! Ba ici, ba dincolo, nici o clipa stand locului, mai mult de o secunda.
Ti-ai pierdut bunatate de podoaba capilara, dar vei vedea, ca dupa curele de citostatice (minim alte 4), iti va creste si mai abitir si vei fi un baietel cu plete in vant si priza la fetitele intalnite prin parcuri.
Maine, marti, 7 februarie, pleci, insotit de parintii tai, in Germania. Te vei interna, pentru cateva zile, la Spitalul Universitar Johannes Gutenberg din Mainz, sectia hematologie-oncologie pediatrica. Trebuie sa fii supus unor investigatii suplimentare si sa faci niste analize care nu se pot face in Romania.
(…)
Au mai trecut 3 zile de la intalnirea noastra. Te afli deja in Germania, alaturi de parinti.
Imi permiti, te rog, dragul meu Mina, sa impartasesc si celor care ne citesc ce ne-ai transmis personal, pe blogul tau? Da? Iti multumesc!
Salutare, tuturor,
Am ajuns cu bine in Germania si ne-am “cazat” la spital. Medicii de-aici nu pierd deloc timpul, drept urmare astazi voi avea parte de o mica interventie chirurgicala prin care imi va fi scos cateterul, pentru ca n-a fost montat bine la celalalt spital la care am fost si se pare ca imi afecteaza inimioara si nici nu poate fi utilizat pentru tratament. Asta a reiesit in urma unei radiografii.
Am mai facut si o ecografie la burtica si pe-acolo pare sa fie totul in regula. In plus de asta, medicii de-aici vor si ei sa faca o analiza genetica pentru confirmarea rezultatelor primite in Romania. Intre timp, valorile din sange au crescut, iar saptamana viitoare voi avea parte si de un RMN.
Sa-mi tineti pumnii pentru operatia de astazi si promit sa revin cat de curand cu vesti proaspete!
Pana atunci, va sarut cu drag,
Alexandru Mina”
De aici inainte va fi bine! Mult mai bine decat in trecutul apropiat!
Noi stim ca inca nu s-au inventat citostatice care sa fie agreate de organismul unui copilas atat de mic ca tine, dar noi stim, de asemenea, ca tu ai Ingerii aproape de tine, cei intrupati si cei de la Soare, trimisi speciali ai lui Doamne-Doamne!
O sa treci cu bine de anul acesta! O sa ai timp sa dansezi, asa cum iubesti sa faci, sa asculti muzica, sa frunzaresti carticelele din biblioteca, sa vizionezi desenele animate preferate „Bebe Einstein”. Sa-ti iei din nou rolul de ajutor de nadejde al casei si sa stergi, sa aspiri si sa ordonezi lucrurile prin casa! Esti mester mare, te-am vazut cu ochii mei la treaba!
In acest moment, in mintea mea, zaboveste un gest pe care l-ai facut pentru mama ta, cand aveai zece luni: era foarte obosita, atat de obosita incat a pufnit-o plansul. Stateai langa ea si catinel, ai luat un servetel de pe canapea, ai privit-o adanc in ochi, apoi, cu manuta ta mica i-ai sters lacrimile de pe obraji, i-ai sters nasul si ai staruit cu privirea serioasa in ochii ei, mamica ta, “spunandu-i” ceva, ce doar voi doi stiti si intre voi doi ramane!
Da, avea dreptate doamna doctor de la „Grigore Alexandrescu”, in acest moment, ne lasam calauziti pe un drum, probabil, inca lung. Nu va fi mai usor sau mai greu decat alte drumuri parcurse de copiii aflati pe acelasi drum ca si tine: David, Alisa, Maria Teodora, Cezara, Cristi sau Bianca. Insa, ne ai si pe noi, cei care te stim aievea sau din povestea depanata in numele tau si pentru tine, Mina. Povestea pe care o s-o citesti pentru tine, ca sa iti reamintesti si sa intelegi, cand vei fi mare, si pentru copiii si nepotii tai cand vei fi parinte si bunic!
In aceste zile strangem bani pentru tratamentul pe care, stiu ca intelegi deja ca, desi dureros, este vital pentru tine, va trebui sa-l urmezi intr-o clinica specializata din Germania sau Italia!
Medicii pediatri oncologi romani, oricat de buni profesionisti ar fi, nu trebuie sa se minta si sa spere, ca in pofida lipsurilor din sistem, tu vei fi bine. Da, protocolul chimioterapeutic este respectat (in linii mari), insa, infrastructura medicala de care ( NU ) dispunem, nu va rezolva celelalte probleme: cele ale aplaziei medulare, a consecintelor acesteia, sau ale sustinerii organice postchimioterapie sau intrachimioterapie (multe si cu risc vital pentru copiii foarte mici, asa a tine, basca ca nu avem camere sterile), cele ale neincadrarii corecte in chimioterapie, din pricina ca nu facem anumite teste, prea costisitoare pentru bugetul spitalului; sa speram, deci, ca tu vei rezista tratamentului, asa cum rezista o salcie de apa in fata unui uragan.
Trebuie sa strangem ceva mai mult de 250.000 de eur (daca vom ajunge la transplant de rinichi sau transplant de celule stem, sau transplant autolog etc.; inca speram ca acest copil va fi lasat sa plece la tratament afara si va beneficia de Formularul E112/S2 sau F50)! Sunt bani pe care un om bogat i-ar cheltui pentru o masina de fite, poate un „Maybach” sau pentru a-si achizitiona o vila generoasa! Noi ii strangem si ii cheltuim pentru salvarea vietii tale! Cancerul nu este o gluma, ci un duel cu viata! Iar tu esti un spadasin desavarsit!
Dana Dumitrache, FMA
Mina Alexandru va este recunoscator pentru cei 2 EURO donati prin SMS trimis la 848 (numar gratuit) in retelele VODAFONE, ORANGE SI COSMOTE (le multumim si lor ca sunt alalturi de noi in Campania aceasta),
De asemenea, puteti dona (Mina va multumeste si pentru acest gest minunat) prin Romtelecom, formand :
0 900 900 301- 10 euro/apel
0 900 900 303 – 3 euro/apel
0 900 900 305 – 5 euro/apel
*Nu se percepe TVA.
Sau direct, in contul Fundatiei Mereu Aproape, cu mentiunea “pentru Ionescu Mina Alexandru”
CIF 18212553:
în lei: RO 05 BRDE 450 SV 0729 533 4500,
în Euro: RO 31 BRDE 450 SV 2376 153 4500
deschise la BRD GSG SMCC, cod SWIFT BRDEROBU
